Trebuie să învățăm să ne definim granițele - interviu cu Kertész Erzsi

Spectacolul „Prietenul meu, NU” este bazat pe cartea uneia dintre cele mai îndrăgite autoare contemporane ale noastre, Kertész Erzsi. Pe scriitoarea-psihologă, am întrebat-o despre importanța de a spune „nu”.

Atunci când scrii cărți, povești cu scopul de a ajuta la rezolvarea unor probleme concrete,care personalitate a ta este dominantă: psihologa sau scriitoarea din tine?

La alegerea subiectului și la gândirea conflictului, probabil, psihologa. Ea mă îndrumă în conturarea personajului, dificultățile provenind, de obicei, nu doar din circumstanțe, cu și din caracterul uman. Când am reușit să desenez cadrul general, prinde aripi scriitoarea din mine. Aici își au locul ideile mai îndrăznețe, episoadele sau scenele surprinzătoare sau hazlii. Este partea creativă a procesului. Iar, la sfârșit, în cursul verificării, al „post-producției”, revine un pic punctul de vedere profesional. Deci trec de la o emisferă cerebrală la alta.

Pentru mulți adolescenți, cărțile tale sunt mijloacele prin care încep să îndrăgească cititul. Seria „Most én olvasok” („Eu citesc acum”) este un ajutor imens atât pentru părinți, cât și pentru copii. La cei mai tineri dintre adolescenți, seria ta „Panthera” este unul dintre cele mai mari succese în acest moment. Care ar fi cartea ta preferată, scrisă de tine? Este permis să întreb așa ceva pe un scriitor?

Sigur că este permis, dar nu e ușor să dau un răspuns. Dacă cărțile ar fi oameni, aș spune că fiecare are o personalitate diferită, și la fel, și relația mea cu ele diferă. „Labirintó” îmi este drag pentru că a fost prima mea carte. Seria „Panthera” îmi este important pentru că în cazul ei simt că am reușit într-adevăr să mă apropii de copii, și cele mai multe întrebări sau feedback-uri pe care le primesc se referă la această serie. Seria „Göröngyös Úti Iskola” a fost tradusă în mai multe limbi, și sunt mândră de acest lucru. Am și cărți mai puțin cunoscute pe care, însă, le îndrăgesc pentru că tematica lor este semnificativă pentru mine din punct de vedere personal. Deci chiar e dificil să dau un singur răspuns.

Ai povești pe care îți dorești în mod concret să le vezi montate pe scenă sau adaptate la marele ecran?

Bună întrebare! Mă bucur enorm de mult de adaptarea la scena de teatru și teatru de păpuși a Pantherei și a „NEM mese”. Desigur, aș vrea să-mi văd toate poveștile pe scenă sau pe ecran - în timp ce scriu, oricum văd povestea în imaginația mea ca pe un film. Dintre cărțile mele mai noi, povestea parțial serioasă, parțial absurdă „Mindig másnap” („Mereu ziua următoare”) cred că ar fi interesantă în adaptare scenică, dar aș vrea să revăd și lumea misterioasă a cărții „Éjszakai kert” („Grădina de noapte”) în această formă. O dorință mai veche a mea este să revăd episoadele din seria „Állat Kávézoo” („Cafeneaua ZOOlogică”) sub forma unor desene animate. Cert este că în cazul acestei serii, ar fi mai dificilă definirea categoriei de vârstă căreia i se adresează.

Nu este prima ta colaborare cu dramaturga Szántó Viktória. Cât de multă libertate îi lași dramaturgului atunci când o scriere a ta este montată pe scenă? Care sunt cele mai importante aspecte la care insiști?

În general, nu mă implic în munca dramaturgului. M-am simțit liniștită deoarece o cunoșteam pe Viki, deci i-am încredințat cu drag povestea, știam că va fi în mâini bune. Altminteri, sunt chiar flexibilă în aceste cazuri. Nu mă deranjează punctele de vedere noi, sau dacă nu totul decurge conform intenției mele. Chiar mă bucur să văd cât de multe lucruri pot fi deslușite din povestea originală. Până acum, nu am avut nici o experiență negativă cu adaptările. Au fost și un caz în care eu însămi am scris piesa bazată pe cartea mea, cu ajutorul dramaturgului. A fost o experiență foarte bună din lumea teatrului, o provocare interesantă și nouă pentru mine.

Cum s-a născut cartea Nem mese?

Împreună cu prietena mea, ilustratoarea Kasza Juli, ne-am înscris la un concurs de povești în 2016. Tema concursului a fost scrierea poveștilor despre orice subiect „delicat”. Eu am căutat un subiect mai ușor, dar familiar care ne afectează pe mulți dintre noi. M-am gândit la dificultatea de a spune nu, pe care cred că o putem numi o problemă generală. Gândindu-mă la subiect, mi-am dat seama în câte feluri se poate spune nu. Am decis să ilustrez această diversitate prin introducerea unui personaj care își schimbă înfățișarea. Mi se pare că acest personaj a ajuns să fie îndrăgit de copii, iar Kasza Juli a fost chiar ingenioasă la desenarea diferitelor NU-uri.

De ce este important să învățăm să spunem nu?

Și pe noi, și pe alții îi ajutăm dacă învățăm să ne definim granițele De altfel, a spune nu este doar vârful aisbergului, cred că există un proces mai îndelungat înainte de asta, în cursul căruia trebuie să cădem de acord nu noi înșine despre lucrurile pe care chiar le putem accepta și care sunt situațiile în care încercarea de a respecta cerințele lumii, teama sau dorința de a fi apreciați, sau chiar conformismul ne motivează deciziile. Cred că poate, acest simț fin, lăuntric, este cel mai important. Conștientizarea sentimentelor proprii, iar, în alte cazuri, sentimentul că avem libertatea de a spune nu, își are locul acest lucru, este justificat, și se poate face și fără să rănim pe cineva sau să trezim sentimente negative. Copiii au nevoie de încurajare în această privință, și cred că e important să vorbim cu ei despre asta. Totodată, am avut și reacții de la părinți care spuneu că odraslele lor spun NU în mod profesionist, și ar fi timpul să scriu o poveste și despre arta de a spune DA. Dacă totul merge bine, în acest an, voi reuși să fac acest lucru.

 

Interviu realizat de: Botházy-Daróczi Réka

Foto: Rákosi Beáta