Întîlniri incredibile care depășesc bariere

Regizoare, dramaturgă, directoare generală a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț (din 2018). Curatoare a Festivalului de Teatru Piatra Neamț (din 2017), festival redevenit internațional din 2018. Cîteva titluri ale unor spectacole realizate ca autoare (text & regie): Waste, producție a Staatstheater Stuttgart, Va urma. Pe planeta Oglindă, producție a TT Piatra Neamț, Elogiul lenei, producție Centro Dramatico Nacional Madrid, Work in Progress, producție ERT Bologna, De Vînzare/For Sale, co-producție a Teatrului Odeon din București și a Teatrului de Stat din Hamburg în proiectul internațional Hunger for Trade; Solitaritate, co-producție a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu, Teatrul Național din Bruxelles și Festivalul Avignon în cadrul proiectului Villes en Scene, spectacol prezentat în 2014 în selecția oficială a Festivalului Avignon; Tipografic Majuscul, co-producție a Asociației dramAcum și Festivalul Divadelna Nitra în cadrul proiectului Parallel Lives – 20th Century Through the Eyes of Secret Police; Sold Out, producție a Teatrului Kammerspiele din Munchen. A colaborat ca dramaturgă sau ca regizoare dramaturgă cu teatre prestigioase din mai multe țări ale Europei.

Ce anume te-a captivat în personajul Nopcsa Ferenc?

Am aflat de Franz/Ferenc Nopcsa acum un an de la jurnalistul și dramaturgul Ionuț Sociu, care a scris pentru Scena9 eseul „Baronul Nopcsa, între Kafka și Indiana Jones.” Cred că ce m-a atras în primul moment a fost povestea acestui om care a trăit mai multe vieți într-una singură, vieți extrem de diferite: paleontolog, etnograf, geolog, cercetător care a lansat cîteva teorii de-a dreptul vizionare, diplomat, spion, călător, aventurier, militar. M-a intrigat pasiunea sa pentru teritorii necunoscute, ușurința cu care reușea să se adapteze unor medii foarte diferite, lejeritatea cu care trecea de la o identitate la alta sau era „locuit” de mai multe identități în același timp.

E interesant și faptul că recunoașterea sa în spațiul în care s-a născut și în culturile în care s-a format este aproape inexistentă, în timp ce în Albania, o zonă căreia i-a dedicat studii și ani din viață, este cunoscut mult mai bine. Este un personaj „almost famous” în mediul academic, începînd să fie recuperat abia în ultimii 10-15 ani. Lui Franz Nopcsa i-au fost dedicate mai multe monografii, scrise în diferite momente din ultimii 70 de ani, iar autorii lor au avut tendința să se identifice cu anumite laturi ale personalității sale. Din momentul în care faci cunoștință cu Nopcsa, el începe să te „viruseze”, să „lucreze” în imaginația ta, să te emoționeze sau, dimpotrivă, să te contrarieze. Recunosc că mi-a atras atenția și faptul că e născut cu fix 100 de ani înaintea mea, că a traversat cîteva momente în care lumea s-a schimbat radical. La fel cum se întîmplă și acum. Apoi, începînd să caut împreună cu colega mea Kinga Boros documente și informații despre Nopcsa și familia lui, citind jurnalul său „Reisen in den Balkans” am dat peste un personaj construit din umbre și lumini, cu atitudini contradictorii, unele chiar de neacceptat, chiar dacă unii istorici și monografi au încercat să le scuze prin prisma „spiritului vremii”. E un personaj care devine fascinant prin faptul că nu poate fi prins într-o fotografie clară, se transformă chiar în secunda în care ai senzația că l-ai înțeles cît de cît. Singura constantă a acestei personalități este faptul că e imprevizibilă. Jurnalul său este scris în stilul sfîrșitului de secol 19 și al începutului de secol 20, greu de creditat pentru că nu există documente care să confirme sau să infirme anumite povești de autoglorificare. Nopcsa însuși încearcă să facă un personaj din Nopcsa.

Demersul nostru, al meu și al lui Kinga, a însemnat tatonarea unor întrebări și a unor teme: este posibil să faci un portret unui om care a trăit acum 100 de ani utilizînd sursele existente, cum să pui împreună laturi ale unei personalități care se contrazic flagrant, ce anume se ascunde dincolo de cîteva notații seci, ce nu se putea spune pur și simplu într-un jurnal redactat în anii 30, care erau tabuurile acelei societăți (și, implicit, cîte dintre ele au rămas și astăzi tabuuri), ce rezonanță au astăzi anumite episoade care par a semăna cumva cu ce trăim și noi: amenințarea unui război mondial, crize economice și sociale, crize politice, violență, polarizare, intoleranță în discursuri publice, naționalism, antisemitism, dispreț pentru viața umană, dar și lupta pentru anumite drepturi, invenții și descoperiri uluitoare, cercetarea trecutului îndepărtat al planetei. Identitatea unui astfel de personaj este una în continuă schimbare, luminată sau umbrită de momentele de avînt sau de zbatere ale epocii sale. A chestiona motivațiile din spatele acțiunilor, deciziilor și afirmațiilor lui Nopcsa a însemnat mai cu seamă chestionarea prezentului pe care îl trăim și a viitorului la facerea căruia suntem și noi părtași. Pentru că între noi și epoca în care a trăit Nopcsa se află exact viitorul pregătit de contemporanii lui, se află secolul XX, cu toate momentele în care uneori a cîștigat umanitatea, iar în altele a dominat bestialitatea.

Cum se desfășoară procesul de repetiții? Te rog să descrii în linii mari modul în care „se naște” o producție marca Gianina Cărbunariu!

Procesul de repetiții nu începe cu lectura unui text așa cum se întîmplă de cele mai multe ori în cazul realizării unui spectacol, ci cu un proces de documentare fie prin interviuri, fie prin cercetarea unor arhive, prin căutarea unor surse diferite (text, imagine, sunet etc). Tot materialul adunat este pus în discuție în întîlnirile cu actorii și ceilalți colaboratori: dramaturg de scenă, scenograf, coregraf, muzician, light designer. În funcție de timpul alocat producției, procesul de creație presupune discuții și improvizații cu actorii, uneori aceștia sunt direct implicați în cercetare (fac interviuri, caută informații etc). Cu cît un astfel de proces e mai intens, mai deschis, mai atent, cu atît e mai benefic pentru scenariu și pentru spectacol. De obicei, conceptul de spectacol apare înaintea textului pentru scenă. La fel s-a întîmplat și aici, astfel încît schițele de decor au fost realizate de Irina Moscu cu mult înainte ca eu să termin de scris piesa.

Mare parte din text este de obicei gata cu o lună înainte de premieră, însă de cele mai multe ori scriu în continuare fragmente sau, dimpotrivă, tai bucăți mari din text, reformulez, redistribui roluri, rearanjez în funcție de noua realitate, cea a scenei.

Ce impresii ai despre Trupa Szigligeti? Cum reușiți să colaborați, ținând cont de faptul că metoda ta de creație poate fi neobișnuită pentru ei?

Un actor bun este disponibil pentru orice provocare, este doritor să cunoască cît mai multe metode folosite într-un proces de creație. El nu se va bloca niciodată într-o singură formulă, cea învățată în școală sau cea în care lucrează preponderent. Am avut mereu noroc să lucrez cu actori buni. Și uneori s-a întîmplat nu doar ca eu să îi aleg pe ei, ci chiar ei să mă aleagă pe mine, adică să regăsească în modul meu de a lucra un spațiu în care să se simtă creativi și implicați. Nu pot lucra cu oameni care au zero interes față de tema propusă, oricît de buni actori ar fi. Îmi place să lucrez cu actori care au ceva în plus, pe lîngă talent și disciplină, care sunt obligatorii: interes față de lumea în care trăiesc și curiozitatea să își pună mereu întrebări. Am găsit și aici astfel de actori.

Într-un astfel de proces care pleacă de la o idee, nu de la un text preexistent, ca actor primești fix atît cît oferi. Devine vizibil pe scenă atunci cînd ești imersat cu totul în temă, după cum e destul de vizibil și cînd nu se întîmplă asta. Dacă perioada de discuții și de improvizații este cea potrivită acestui proces, atunci actorul se ridică de la masa de lucru cu anumite cunoștințe care îi ușurează înțelegerea situațiilor pe care trebuie să le joace, cu o lejeritate în a-și asuma anumite poziții, astfel încît creativitatea lui este hrănită de ceea ce știe, ceea ce a înțeles și îi ocupă deja mintea și corpul.

Spectacolul despre Franz Nopcsa se putea face, urmînd un concept diferit, desigur, atît la un teatru de limba română, cît și la un teatru din Ungaria. De fapt, cred că se poate monta în orice teatru european, pentru că temele sunt extrem de actuale. Însă, în formula pe care o doream eu, locul ideal era un teatru de limbă maghiară din România. Îmi place să cred că am venit cu propunerea potrivită la locul potrivit.

Cum reușiți să depășiți barierele lingvistice?

În teatru nu există astfel de bariere. Am lucrat destul de mult într-un context internațional, am regizat în țări a căror limbă nu o vorbesc (germană, spaniolă, italiană). Am mai lucrat cu actori de etnie maghiară la spectacolele „20/20” de la Tîrgu-Mureș, producție Yorick Studio și la „Roșia Montană – pe linie fizică și pe linie politică” la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj.
În proiectele internaționale în care am lucrat, s-a întîmplat chiar ca actorii cu care nu puteam să comunic direct, prin engleză, să înțeleagă mai repede și mai profund lucruri pe care unii actori care vorbesc aceeași limbă cu mine nu le-au înțeles niciodată. Dar asta e chiar frumusețea acestei meserii: întîlnirile incredibile care depășesc bariere de limbă, de vîrstă, de background cultural. Sunt genul de momente care ne fac, uneori, să ne depășim propriile bariere interioare și să facem salturi importante ca artiști.

Interviu realizat de: Bozsódi-Nagy Orsolya