Teatrul din Oradea este o clădire cu prezenţă determinantă a aspectului oraşului, clădită pe una dintre pieţele principale ale oraşului, pe partea nordică a Pieţei Bémer.
După anunţarea mai multor concursuri care nu au dat rod, oraşul a acreditat proiectarea noului teatru către firma vieneză Fellnerbuy und Helmer, care a beneficiat deja de o renume europeană, deoarece în deceniile activităţii ei se putea mândri cu referinţe de la Zürich până la Odesa, având aproape 50 de teatre ridicate după cele mai moderne cerinţe ale epocii. Faţada clădirii este fără dubii una grecească, cele şase stâlpuri ionice împreună cu timpanonul susţinut de către acestea vorbesc de la sine, iar figurile alegorice ale acestuia din urmă susţin accentuat caracterul clasic al faţadei.

Basoreliefurile timpanonului au fost create de către un sculptor local cu numele Peller Ferenc. Deja la 25 de ani de la predarea în folosinţă materia sculpturilor au început să se erodeze, au început să cadă bucăţi întregi din compoziţie. Atunci oraşul a decis să îndepărteze compoziţia, astfel timpanonul clădirii a fost lăsat nepopulat, asta până când acum trei ani un alt artist sculptor local, Deák Árpád nu s-a decis să-o repopuleze.
În faţa teatrului se află bustul lui Szigligeti Ede, cel după care s-a numit teatrul. Nu are aceeaşi datare ca şi teatrul, însă deja în momentul numirii teatrului s-a decis că marelui artist orădean i se va ridica un bust, finanţat din donaţii publice şi că în acest scop se va crea zona circulară din faţa teatrului. Inaugurarea bustului a avut loc în data de 15 decembrie 1912, iar cel care l-a visat a fost Margó Ede.

Primul spectacol pe această scenă (cum spune lumea: pe „scândurile care reprezintă o lume întreagă”) a început cu o uvertură la ora 7, în 15 octombrie 1900.
Noul director, Somogyi Károly a început lucrul cu o trupă de peste 80 de persoane din care aproape 60 au fost actori. Acest număr pare cam mare în zilele noastre însă trebuie să ţinem cont de faptul că în primul rând trupa a jucat atât piese în proză cât şi piese muzicale (de obicei operete, dar şi opere), iar în al doilea rând au fost multe premiere: cel puţin două în fiecare săptămână, dar erau săptămâni chiar şi cu trei premiere. În prima stagiune deja – în cea din 1900-1901, care a început doar în octombrie – Somogyi a avut 136 de premiere. Motivul: oraşul era prea micuţ, aşadar o piesă rula doar de 2-3 ori de obicei, însă au fost şi spectacole cu mare succes care rulau de 9-10 ori.

În următoarele două decenii aceasta era situaţia generală al teatrului din Oradea, schimbare a adus doar starea de sărăcie generală după sfârşitul Primului Război Mondial, iar mai târziu soarta grea a maghiarimii când au ajuns în minoritate. Chiar şi în aceste decenii grele Oradea a găzduit cei mai mari actori maghiari, unii chiar au pornit din acest oraş spre o faimă naţională.